Acest rău de iubire

Acest rău de iubire


Dăruit cu greţurile
răului de dragoste
cel ce ştie să danseze
acest ritm această ordine a Cuvântului

cantonat în exteriorul lumilor
prea livreşti
să se ferească a face un pas
dincolo de virgulele înfipte
în abruptele maluri

acest rău de iubire
crescut ca un perete de sticlă
până acolo de unde vine Lumina

şi ritmul hrănit din blidele spaimei!

dăruit
cel ce ştie să danseze



Vocea visătorului petrecut
în memoria poetului Gheorghe Tomozei


Marmura din care se întrupează statuile
dale ascund în ele umbletul

vocea visătorului petrecut
rămâne vie în auz
şi moare
doar întâlnindu-se cu ea însăşi

cuvântul drenează secunda


Furtuni verticale


O fascie a întâmplării
scribul în căutarea însemnului pierdut
străbate opacitatea cuvintelor

furtuni verticale
pentru o singură vorbă

ecouri ascuţite
rănind ecouri


Menuet


Menuet
aproape departe aproape
o moarte care se repetă

odată ziua deznudată
pentru ce să vorbeşti despre noapte?

lumea e flexiunea imaginii
şi orice joc se întâmplă
în absenţa vederii


Umbra întoarsă


Formele ascuţite ale zilei
vor supravieţui
contactului cu penumbra
unde moartea e cuvântul idilic

mirarea – această teamă
dintre linişte şi sunet

umbra întoarsă
şterge un nume


Început neterminat


Mă îndrept spre locul unde
nu există umbră
vid şi alb
în incendiul de linii

nu văd nimic în acest joc exterior
“dar ploaia? netedă şi goală
dar focul nu-l întâlneşti?”

un moment cercul se stinge
rest al nopţii încă aproape

peste gris-uri ranversarea
unui început neterminat


Arborele unde ploaia


Există un loc unde ziua
se despică în patru

lapţii răsăritului dau adevărata măsură
cerului răsturnat
indice de gri şi alb

drumul zeilor trece
prin arborele unde ploaia
nu are contur
el penetrează numai aerul
el nu penetrează timpul îngheţat

fără zei de lut
fără mişcare
totul într-o ordine respingătoare


Strigătul trădării


Visteria temerilor noastre/ închisoare
de alabastru

pământul dansând ca o pendulă
şi amintirea secundei ruptă
de propria năruire

eu sunt strigătul trădării
în abis Dumnezeu mă aruncă
tandră devoţiune

iertarea e peştera unde dragostea
ne închide fantasmele

moartea nu e totuna cu refrenul
unui poem interzis


Plonjare în lumină



Arborii!
arborii plonjând în lumină
până acolo unde privirea se teme
să ajungă

timpul care nu naşte suficiente
secunde
imaginile care se voalează
şi această moarte care nu este moarte
ci doar o rătăcire prin simţuri


Mai uşor decât aripa


Cuvântul trebuie să moară discret
ca şi un gest suspendat

supravieţuieşte doar omul-unghi
puţin învins puţin învingător
el pecetluieşte pauzele cu urma obiectelor
pe care le-a cedat
el este în vid tot atât de discret
ca şi tangajul său

cuvântul ar trebui să se îmbrace
cu acel regret infinit
mai neauzit decât tresărirea fiarei în somn
el trebuie să îşi găsească mai uşor drumul prin aer
decât aripa

cuvântul trăieşte în patima noastră ascunsă
iar cântecul lui de iubire
e o iluzie dată în pârg


Locul unde lumina


Locul unde lumina
este imaginea propriei oglindiri

fabula se desprinde de cuvânt
noaptea se dispersează
printre moleculele ornicului

crochiul spaimei întrevăzute
e repetarea aceleiaşi linii


Călcâiul sau răspântia


Pe drumul lemnos privirea se furişează
până acolo unde pământul
nu se teme să îşI etaleze măruntaiele

(drum ivit din meandrele
unui hamal beat)

când amurgeşte tăcerea
nimeni nu denigrează călcâiul
sau răspântia

musafiri indecişi în carcasele zeilor
nu facem decât să săpăm noi făgaşe
torentelor viitoare

colbul zilei îl împărţim zărilor
cu o răsuflare


O mască de vânt


Natura are ochi de om sărac

credem că ne refugiem
căţărându-ne precum viţa-de-vie
pe propria suferinţă

o! umilinţă a fumului


Semne


Pardoseala de cuvinte a toamnei
ziduri înălţate din fosforescente semne
de dialog

luna – atât de subţire!
şi nici o bandă magnetică să înregistreze
trădarea


Albastre cochilii


Te-ai închis într-o cetate
de cochilii albastre
tu nu ştii nimic despre dragostea mea

nici despre sexul meu tandru
nici despre înţepătorul parfum


Ultimul desemn


O! dragostea în care demult nu m-am refugiat
omul meu de frunze şi de verbe moarte

insaţiabilă angoasă a cărnii
ce visează să se împreune
la adăpostul ruinelor

(pântecul rezistând presiunii confuze)

o! dragostea mea
patul acoperit cu linţolii
nu e semn de fidelitate

o! suferinţa ultimului desemn